Născut în limba română

M-am născut în București, orașul în care gri-ul știe mai multe nuanțe decât cartea aceea celebră, cu cele 50. Am copilărit în Popa Nan, sub copaci care văzuseră vremuri mai bune și-apoi în Pantelimon, lângă vecini care nu văzuseră niciodată o carte.

Multă vreme nu mi-a plăcut patria mea. În vremea copilăriei și adolescenței avea prea multe reguli și prea puțină ciocolată. Apoi prea puține reguli. Și mult prea mult fast-food. Prima patrie avea pancarte cu prea mult roșu, a două are obraze cu multă, multă rezistență la orice rușine.

Dacă mă întrebi ce înseamnă țara mea, știu să-ți spun doar semne particulare, ca la poliție, ca să n-o confundăm: sticlele goale de pe marginea oricărui drum sau mințile pline din clasa Economy a oricărui avion care pleacă. Exportăm oameni. Și ne plângem de ei, în același timp. Dacă ironia ar fi o toamnă, am fi țara cu cele mai multe frunze din lume.

Poate că ați înțeles deja unde bat: e complicat să-ți iubești țara când ești român. Dar în același timp ai marele, uriașul noroc că există altceva, cu mult mai tandru și atrăgător, cu mult mai dulce-acrișor, cu mult mai lipit de suflet ca marca de scrisoare și frunza codrului de destinul haiducului.

E vorba, firește, de limba română. Singura limbă din lume cu două utilizări: vorbit și locuit. Limba care ne ține loc de patrie, atunci când patria nu ne mai ține de cald. Limba în care ne-am născut, în care ne lăfăim în mii de cuvinte, ca niște moguli ai sensului și înțelesului. Limba în care ne-am făcut palat din cărămizi de cărți. Limba în care ne simțim în pace în fiecare seară, atunci când patria reală n-a fost în stare să ne dea decât 40 de metri pătrați de beton și vecini și zgomot.

În limba asta e mult mai bine ca în realitate. Aici totul ne iese, pentru că nu e nimic pe care ea să nu-l poată spune. Aici urâtul e frumos, meschinul e sublim, jegul e poetic și banul se uită la noi, ca monoclu al lui Uciga-l toaca. Aici, în limba noastră, dorul e atât de intens încât, câteodată, din întâmplare, mai scăpa și-n viețile noastre un pic. Ne facem bucuriile din cuvinte și binele din prepoziții și trăim așa, până la adânci bătrâneți, până când româna își face ultima datorie către noi, în vorbe puține, pe o cruce.

Trăim în limba noastră. Muncim în română. Suntem cetățeni ai graiului chiar și când renunțăm la pașaportul ăla roșcat care începe, cu mult prea prozaic cu a€œNumele și Prenumele”

Să fie clar: în limba română nu există viză de intrare sau vamă. Intră cine poate? Nu. Intră cine simte. Aici trăim iluminați de geometria vorbelor noastre, chiar și în întunericul de la Cercul Polar. Lumea ne știe după nota de plată la telefon. După ritm: 3 cuvinte pe secundă e prea puțin aici. Pentru că viața e prea scurtă câtă română avem de trăit.

Pentru că asta e etnia noastră: suntem de-un neam cu vorbele bunicului. Și de-o făptură cu sensul lor adânc, de fiecare dată altul, pentru fiecare.

Suntem născuți în limba română.

Pe dreapta, cum intri, în parcul cu statui de poeți.